joi, 8 decembrie 2016

Decembrie cu gânduri bune



Ce mai faceți? Eu sunt bine, trec mai răruț și pe aici pentru că sunt destul de distrasă și peird vremea prin alte părți. Vă povestesc așa, în mare, ce am mai făcut.

E decembrie și miroase din ce în ce mai tare a iarnă. Da, afară e frig. Atât de frig încât de câteva ori aveam impresia că îmi vor degera degetele, deși trăiam cu ideea că nu voi simți vreodată frigul la o astfel de intensitate. Brr.. îmi uitasem mănușile acasă, să îmi fie învățătură de minte.

Mi-am luat și eu geacă din aia groasă, trendy cum poartă toată lumea, până când am realizat că are prea multă lume geacă din aceea...și frate, când am văzut că o poartă și băieții...mi-a cam tăiat elanul. E model ca acesta, doar că fără blăniță, e călduroasă și acoperă fundul, a zis o colegă că dacă geaca îți acoperă fundul, face toți banii. 😄

Geaca încă îmi place, mă enervează doar faptul că e un soi de model unisex...asta este. Măcar ține bine de cald inclusiv la fund.

Luni a ajuns curierul și am primit un colet doldora de cărțulii și reviste ilustrate de la editura Vellant, voi scrie recenziile pt Goodread. Prima a fost publicată aici. N-am mai scris recenzii pentru reviste și cărți ilustrate până acum, dar totul are un început. Am să povestesc și pe aici câte ceva, curând. Am să vă dezvălui din ilustrații.

 În Oradea e în desfășurare Târgul de Crăciun, m-am înscris și eu ca voluntar fotograf.Prilehj cu care scot DSLR-ul din casă pe un ger strașnic. Eu care de lene folosesc camera aia foto de la telefon în general.  De asemenea e în desfășurare și un concurs foto, dacă vreți să mă ajutați, dați un like la fotografiile mele: aici, aici și aici.

Am mai surprins și alte cadre care îmi sunt dragi. Vă arăt câteva:











Când s-a deschis Târgul a fost o îmbulzeală de să te ferească sfântul, dar și un frig.. din fericire decorul și distracția au meritat. Oricum, merită să vă faceți drum prin Oradea în perioada aceasta. 🎅🎄🎅 Capul de afiș, în opinia mea, rămâne tot caruselul. E vintage și simpatic, iar desenele de pe pălărie sunt din România. 😊 Merită să veniți să-l vedeți, în plus vă puteți da în el indiferent de vârstă.

Să revenim iar la cărți. 📖  Momentan citesc De ce este România altfel?  a lui Lucian Boia. Încă nu am deslușit misterul, de ce e altfel? Altfel comparativ cu ce?  Abia aștept să o termin, e faină, are multă istorie și explicații  ale faptelor istorice. De multe ori ce trăim noi azi sunt repercursiuni ale acelor fapte istorice. Știați că prima Constituție a României, adoptată în 1866 pe vremea lui Carol I a avut ca model Constituția belgiană?!
Eu n-am știut...sau poate mi-a scăpat. 😰

Decembrie este luna în care primim cadouri, dar mai presus de asta, mi-am dat seama că e fain să și faci cadouri, mai ales dacă le faci din banii tăi, hehe. 😄😄 Pe lângă asta, mi-e dor să fac voluntariat.

Voi ce planuri mai aveți? Ce aveți în lista de lectură? Ce plănuiți? Ce face din această perioadă una specială pentru voi?

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Trenul orfanilor - Christina Baker Kline

Trenul orfanilor  este un bildungsroman care urmărește firul vieții a două persoane, chiar dacă s-au născut în decenii diferite, cele două ajung să se cunoască și chiar să lege o prietenie stabilă, un fel de punte între generații.
Christina Baker Kline reușește să țeasă o acțiune credibilă și palpitantă, în primă fază o avem pe Molly, o adolescentă din vremurile noastre, crescută de o asistentă maternală răutăcioasă și neînțelegătoare. A doua persoană căreia îi este creionată viața este Vivian, o femeie în etate la care Molly ajunge să facă voluntariat.

Chiar dacă fac parte din generații diferite, Vivian și Molly au foarte multe în comun. Vivian este o femeie de origine irlandeză care s-a stabilit în Statele Unite împreună cu familia.Viața ei ia o întrosătură tragică în momentul în care rămâne orfană și este îmbarcată într-o călătorie, în Trenul Ofranilor, împreună cu alți copii. Acțiunea are loc la finele anilor '20 și se întinde și prin anii '30.




Călători cu trenul orfanilor
Vivian este plasată în grija a mai multe familii, care îi schimbă identitatea în repetate rânduri:  Niamh este numele de botez dat de părinții biologici, iar apoi ajunge să ia alte prenume, în funcție de doleanțele părinților adoptivi, care o iau acasă în special pentru muncă.

De la pistruiata roșcată numită Nimah, trece la Vivian,  adolescenta cuminte și interesată de afacerea ultimei sale familii, soții Nielsen, alături de care petrece o bună parte din viață mult mai fericită.
În mod paralel, aflăm și povestea lui Molly, adolescenta orfană de tată, cu o mamă pușcariașă, plasată în mai multe familii sociale.

Romanul este bazat pe fapte reale. În Statele Unite ale Americii a circulat prin preerie la începutul anilor 1900 acest tren care transporta orfani din zonele urbane în cele rurale, pentru a fi dați spre adopție. Soarta lor este nesigură, sunt asemenea unor animale scoase la mezat și ajung pe mâna unor adulți care îi pun la muncă forțată, nu merg la școală și sunt mai mereu flămânzi și neîngrijiți.


Am să vă rog să faceți acum un execrițiu de imaginație, pe lângă că știți că ați rămas singuri pe lume, ajungeți să călătoriți cu un tren plin cu alți copii necunoscuți, sunteți duși în diferite zone din țară. Vi se spune că sunteți norocoși că aveți parte de această călătorie și e necesar să lăsați o impresie bună potențialilor adoptatori. Cum ați face față unor astfel de situații?
Personal, pierderea identității și a familiei mi se par cele mai dificile momente pe care le poate trăi o persoană. Un nume nu este doar un nume, devine parte din tine ...

Sunt cărți care devin adevărate fresce sociale, părerea mea este că Trenul orfanilor este una dintre ele. În primul rând este foarte bine scrisă, mi-a plăcut foarte mult descrierea copilăriei și a tinereții lui Vivian, iar acțiunea și obiceiurile oamenilor sunt autentice.
Mi-a plăcut mult cartea și o recomand cu căldură.
O găsiți pe librăria online Libris. Voi ce mai citiți? 😊

duminică, 13 noiembrie 2016

Adevărata viață de gheișă - Mineko Iwasaki



Mai țineți minte Memoriile unei gheișe? Probabil că da. Foarte probabil că cei mai mulți dintre voi ați văzut filmul, care este într-adevăr o capodoperă. Mineko Iwasaki (născută Masako Tanaka) este una dintre gheișele care l-a inspirat pe Arthur Golden în scrierea bestseller-ului mai sus menționat. 
Consternată de povestea spusă despre gheișe în romanul lui Golden, Mineko Iwasaki își publică memoriile, vorbind despre adevărata viață de gheișă. 

Născută într-o familie numeroasă, fiind ultimul copil, cu alte câteva surori deja oferite unei okiya (casa în care trăiesc gheișele) din Gion Kobu pentru a deveni gheișe, Masako este doar o fetiță retrasă. Mătușica Oima, una dintre prorpietarele okyiei îi convinge pe părinții lui Masako să o lase și pe copila de doar cinci anișori să vină la okiya. Părinții acceptă, chiar dacă foarte greu, iar Masako este adoptată de familia de gheișe, motiv pentru care la șapte ani îi este schimbat numele în Mineko și va deveni o Iwasaki.

"Casa copilăriei mele rămăsese undeva în spate, iar lumea dansului se afla acum în față."

Mineko la 7 ani
Fetița de doar câțiva anișori se adaptează rigorilor impuse de lumea gheișelor în devenire , își părăsește familia și crește într-o casă locuită doar de femeie, urmând cursuri de ceremonia a ceaiului, dansuri tradiționale, studiul instrumentelor și etichetei.
Duce o viață plină de restricții și lipsită de libertăți, pentru că menirea ei este aceea de a deveni o atatori, ea va prelua conducerea okiyei la maturitate.
Chiar dacă okyia este o casă de tip matriarhal unde ar trebui sa trăiască doar femei, se face o excepție, iar Mineko este foarte aproape să fie violată de unul dintre nepoții ei.

"șocul a fost total când, într-o seară, în timp ce mă schimbam în vestiar, Mamoru s-a strecurat pe furiș din spate, m-a apucat de umeri, m-a trântit brutal la pământ și a încercat să mă violeze. "



Revenirea după șoc este grea, dar reușește în cele din urmă să treacă peste tentativa de viol, cu toate acestea  rămâne foarte reticentă față de bărbați în toată cariera ei de maiko (gheișă în devenire) iar apoi de geiko (gheișă).

Viața de gheișă este una plină de tensiuni, de la geloziile pe care le au colegele de preazlă, până la tensiunile pe care le crează admiratorii care o vor de soție pe tânăra gheișă.

Mineko trece cu vederea aceste propuneri și își continuă drumul în carieră spre a deveni o legendă vie.

"Mă dedicam muncii pe cât e omenește posibil. Era singura cale prin care puteam ajunge Numărul Unu. (...) "
În final devine geiko cu acte în regulă, dar viața încă îi pregătește un mister: acela al iubirii și al unei relații stabile cu un bărbat. Consideră că fără experiența dragostei nu va reuși să devină o dansatoare credibilă, care să redea în mod autentic intrepretările din cadrul dansurilor tradiționale puse anual în scenă cu diferite ocazii: de la Cireșii în floare până la dansuri cu ocazia Anului Nou.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, iar disciplina și dedicarea de care a dat dovadă Mineko Iwasaki în cariera sa de geiko sunt covârșitoare. Este foarte rară o astfel de dedicare în slujba unui țel: acela de a dansa impecabil. 
Pe lângă asta, ce scrie Arthur Golden despre viața gheișelor este destul de diferit față de viața descrisă de Iwasaki.

În primă fază am zis că voi citi doar puțin din memoriile ei și voi trece la altă carte, dar mi-a plăcut prea mult scrierea ca să nu o termin de lecturat. O recomand cu încredere. 

"Consideram că autodisciplina era cheia către perfecțiune."

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Balzac și Micuța Croitoreasă chineză - Dai Sijie


Oare poate într-adevăr lectura să rafineze un om? Poate să îi ofere înțelepciune și să îl scoată din lumea aceea mică și limitată în care trăia până să descopere ce frumuseți poate o lectură bună să ascundă?
Eu cred că răspunsul este afirmativ la ambele întrebări.

Acțiunea cărții Balzac și Micuța Croitoreasă chineză este creionată în anii '70 pe fondul dictaturii lui Mao Zedong. Partidul Comunist Chinez a instaurat un proces de reeducare forțată a celor numiți dușmani ai poporului: membri ai unor familii de intelectuali, medici, artiști sau persoane din alte categorii sociale înafară de muncitori sau țărani.

Din aceste categorii sociale fac parte și cele două personaje cheie ale romanului: naratorul și prietenul său Luo. Ambii fii de intelectuali, sunt trimiși într-un sătuc izolat și puși la muncă forțată cu scopul de a adopta un stil de viață muncitoresc și supus, pe care comuniștii îl doreau de la toți cetățenii.
În acest sens, au fost interzise cărți ale autorilor considerați azi ca fiind clasici, dar și alte scrieri sacre precum Biblia.

Cei doi adolescenți se văd astfel nevoiți să se adapteze unei lumi ignorante în privința frumosului, un sătuc în care și vioara este văzută ca o jucărie occidentală, iar ceasul și electrcitatea sunt o raritate.
Aici va întâlni Luo dragostea, în persoana Micuței Croitorese, fiică a unui croitor bătrân dar foarte respectat prin satele împrăștiate prin zona munților tibetani.

Escapadele adolescenților din lumea aceasta obscură sunt compuse din câteva vizite într-un orășel apropiat pentru a viziona niște filme prost făcute, ce sunt povestite mai apoi sătenilor și țăranilor. Dar și un cufăr cu cărți, ascuns în casa unui alt tânăr trimis la reeducare într-un sat vecin.

Primejdia este foarte mare pentru tineri, simpla posesiune de scrieri interzise din literatura lui Balzac, Gogol, Stendhal sau Dickens le-ar putea pricinui celor trei niște ani grei de pedeapsă.
Cu toate acestea, Luo și naratorul riscă  totul sau nimic și reușesc să sustragă din casa Ochelaristului câteva exemplare din scrierile clasicilor. Mană cerească pentru ei, iar pentru Micuța Croitoreasă o lampă de lansare spre o altă lume, mai emancipată și mai liberă din toate punctele de vedere, sau cel puțin așa speră ea.

"Mi-a zis că Balzac a ajutat-o să înțeleagă un lucru: că frumusețea unei femei este o comoară neprețuită."

Să vă spun părerea mea

Balzac și Micuța Croitoreasă chineză de Dai Sijie mă face să apreciez libertatea de a avea informație și cărți la discreție, fie că vorbim despre marii clasici ai lumii sau literatura de sertar. Recent am scăpat și noi dintr-un comunism ce ne băga pe gât doar scrieri propagandistice, poate nu unul atât de drastic încât să intrezică clasicii, dar suficient încât să îi supună cenzurii. Eu nu l-am prins, ce-i drept, dar am găsit cărți de propagandă pentru copii și am auzit o droaie de istorisiri de la părinți, bunici sau profesori. 
Acum avem libertatea de a citi, de a publica, de a descoperi, dar mi se pare trist că de multe ori alegem să nu o facem. Alegem să ne mulțumim cu ce primim de la televizor, alegem să ne mulțumim cu o postare pe facebook și cam atât. 
Mie mi-a plăcut mult cartea și îmi place cum Dai Sijie face prin literatură o ieșire din lumea ignoranței, a corvoadei și a asupririlor. 

După ce Luo îmi citea din câte un roma, îmi venea să sar în apa răcoroasă a iezerului. De ce? Ca să mă eliberez! Că nu te poți abține la nesfârșit să spui ce ai pe suflet.
Vă recomand și vouă cu căldură această carte!
Ce mai faceți? Cum sunteți?