miercuri, 28 septembrie 2016

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții - teatru

sursa foto: facebook
Zile pline pe aici, prin urbea mea natală și mica mea lume... în orașul meu e în plină desfășurare Festivalul Internațional de Teatru Oradea, să îl poreclim mai scurt și mai drăguț: FITO. Și cum acest FITO este un pretext grozav pentru ca multe trupe din toată țara sau din străinătate să vină pe aici, este și pentru mine un pretext să văd spectacole la care, altfel, aș putea doar să visez.
Așa s-a întâmplat că am văzut în programul FITO un titlu de spectacol despre care am zis că e neapărat să îl văd, pentru că da, ca un șoricel cuminte de bibliotecă ce sunt, am citit romanul ce a stat la baza dramatizării: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de Mark Haddon.

Sinceră să fiu, nu mai țineam minte aproape nimic din acțiunea romanului, mi se întâmplă asta după ani de la o lectură... e trist, dar asta este, poate că acesta este motivul pentru care țin Jurnalul de lectură și gânduri (blogul).

Să revenim la piesa de teatru, după îndelungi minute de așteptare pe holurile Casei de Cultură, după ce am ajutat ca un bun voluntar la ce era nevoie, am intrat în sala de spectacol. Sala plină ochi, mult entuziasm, în scenă, un spațiu de joc micșorat, o podea albă și un decor aproape SF, unde cuvântul de ordine era minimalism. Primul gând a fost că va fi un spațiu cam plictisitor, dar mi-a scăpat din vedere că este un spectacol marca Bobi Pricop, mă refer la regie, iar lui îi place să se joace cu luminile și cu proiecțiile.

Un alt gând când am văzut sala plină și dat fiind că am găsit locuri în spate a fost că sigur nu vom auzi cum trebuie ce se vorbește pe scenă, dar n-a fost cazul pentru că sonorizarea a fost foarte bună.
L-am urmărit cu mult entuziasm pe Chrisopher, puștiul de cinsprezece ani cu Sindrom Asperger, care a  fost excelent interpretat de Ciprian Nicula. Am uitat mare parte din acțiunea cărții și voiam neapărat să îmi reamintesc cine a omorât nenorocitul acela de câine, cine a înfipt furca în Wellington, câinele vecinei, până să-l găsească Christopher. Băiatul, la fel ca publicul, dorește și el din tot sufletul să-l găsească pe făptașul  crimei de care a fost el acuzat. I-am înțeles foarte bine frustrările lui Christopfer, e neplăcut să fii acuzat pentru ceva ce n-ai făcut, asta și în ideea în care tatăl lui îi interzice să își facă dreptate, să elucideze misterul.
Christopher

Piesa de teatru este o incursiune în povestea lui Christopher, o incursiune cu lumini, umbre, oglinzi și oameni care îți crează confuzie. Un mecanism de trăiri, frustări, speranțe, doruri, sentimente și nervi foarte bine transpus pe scenă prin intermediul proiecțiilor video, un proiect ce îmbină foarte bine jocul actoricesc pe care îl știu toți iubitorii de teatru, cu imaginile proiectate, un sistem de care regizorii mai conservatori se cam feresc.

Periplul se intensifică pe măsură ce Chris află detalii despre moartea câinelui, dar mai ales, detalii despre viața lui de familie ce a fost distrusă din cauza dispariției mamei. Tatăl, un bărbat singur, încearcă să-și înțeleagă și să își țină sub control fiul special, dar neînțeles de cei din jur.


La finalul piesei, publicul însuși este pus de-a dreptul în fața oglinzii în momentul în care Christopher afirmă că poate face ceea ce dorește, pentru că este un învingător. Reușește să dezlege misterul morții câinelui, al dispariției mamei sale, dar și să-și ia examenul de matematică pentru clasa de avansați. Nu cred că cineva poate să fie un învingător mai mare decât acest adolescent.

Din distribuție mai fac parte și actorii: Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu, Emilian Oprea. Regia este a lui Bobi Pricop, iar scenografia semnată de Adrian Damian.
Mie mi-a plăcut foarte mult piesa pusă în scenă pentru Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din București.

Eu am plecat acasă cu niște senzații foarte plăcute, am plecat învingătoare precum Christopher cel tranșant, care spune lucrurilor pe nume și nu folosește metafore sau cuvinte cu mai multe sensuri, dar nici nu le înțelege. Oare cum ar fi lumea asta fără metafore? Metaforele sunt minciuni, iar oamenii confuzi sunt doar două dintre concluziile spectacolului.

duminică, 11 septembrie 2016

Să nu mă părăsești - Kazuo Ishiguro



Cartea

Cum ar fi să te fi născut pentru un anume scop, deja stabilit și știu de alții? Cum ar fi ca viața ta și a celorlalți să depindă de niște lucrări artistice pe care le faci sau nu?
Sunt oameni care se nasc în zilele noastre sub un anume stindard, se nasc ca să devină regi/regine, medici sau avocați .. sau femei care se nasc și se știe deja alături de care om își va trăi viața, da, vorbesc de căsătoriile aranjate.
Ei bine, personajele din Să nu mă părăsești se confruntă cu o altfel de soartă, una pentru care se pregătesc de la vârste foarte fragede.
Ishiguro își trece personajele prin situațiile prin care trece orice om, copilăria lor este presărată de mister. Katie, Tommy și Ruth cresc într-o școală cu internat fantastică, sunt motivați să își exprime artistic sentimentele, sufletul, să se poarte în lumea de afară și să se păstreze sănătoși. Mult mai sănătoși decât e necesar unui om care are viața în propriile mâini.



Cu toate acestea, în scurta lor viață își descoperă sexualitatea, rivalitățile și prieteniile. Cresc izolați la Hailsham, școala cu internat, după care, în adolescență sunt repartizați în diferite locuri. Cele trei personaje din carte ajung la Căsuțe, loc în care își așteaptă notificările pentru a începe perioada de donare.
Da, acești copii sunt crescuți pentru a deveni donatori, nișe ființe umane folosite și lăsate în viață pentru organele lor vitale.
Katie devine îngrijitoare, astfel ajunge să sprijine tineri care au aceeași soartă care o așteaptă și pe ea, mai presus de asta, dă frâu liber dragostei sale față de Tommy.

Scriitura e interesantă, dar puțin plictisitoare. Toată cartea este presărată de mister și aștepți mereu să se întâmple ceva, să afli că există o cotitură în soarta celor trei, sau măcar a lui Katie...

Filmul

Am vizionat și filmul, dar diferențele nu mi s-au părut remarcabile. La fel cum e și cartea, filmul are și el suspanul acela ucigător de chef, să-l numesc așa. Ca imagine mi se pare foarte bun, dar ca plot cam lasă de dorit. Cât despre jocul actoricesc, am impresia că nu sunt foarte motivați sau stimulați de acțiune să facă ceva mai mult.

Să vă spun părerea mea

Înafară de soarta personajelor, acțiunea nu îți stârnește cine știe ce sentimente în această carte. Scriitura este destul de bună, dar nu are metafore sau figuri de stil cum mi-ar fi plăcut.
Voi ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

Librăria online Libris este locul din care puteți achiziționa romanul, iar transportul prin curier este gratuit oriunde în țară.


marți, 16 august 2016

Hoții de frumusețe - Pascal Bruckner


Vă mai amintiți de Copilul divin ? A fost prima carte pe care am citit-o de la Pascal Bruckner, lectură ce m-a lăsat consternată și pe care mi-o amintesc destul de bine chiar și acum, deși am citit-o cu doi ani în urmă. 
Hoții de frumusețe este la fel de incitantă, iar situațiile sunt ceva mai diversificate. Facem cunoșțință cu poveștile a două personaje, Benjamin Tholon și tânăra doctor psihiatru, Mathilde, cărei bărbatul i se destăinuie. 
Benjamin Tholon ajunge la psihiatru deoarece cu ceva vreme în urmă a fost, de voie de nevoie, un hoț de frumuseți. Mai exact, după ce a rămas captiv pe o autostradă înzăpezită alături de iubita sa Heléne, cei doi și-au găsit refugiu în casa excentricilor soți Francesca și Jérome Steiner. Fără să vrea, Benjamin află că cei doi soți au o manie, răpesc tinere frumoase pe care le țin captive timp de câteva luni pentru a le urâți.
„pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă.[…]. Încarcerăm femei frumoase sub această fermă ca să le punem în afara putinţei de a dăuna. Ele îşi achită impozitul pe chip.” 

sursa
Heléne este luată captivă de soții Steiner și de majordomul acestora Raymond, iar Benjamin este astfel constrâns să le devină complice: să răpească trei tinere frumoase pentru a o elibera pe iubita lui.
Benjamin îi destăinuie doctoriței Mathilde și începutul relației pe care o are cu  Heléne. Tânăra frumoasă, bogată și inteligentă îl constrânge pe bărbat să o întâlnească după ce  pune la cale un șantaj referitor la cartea pe care Benjamin o plagiase. 
Fără doar și poate cei doi intră într-o relație, iar Benjamin devine un fel de amant întreținut din banii iubitei sale.

„Hélène, preocupată de educaţia mea, ţinuse să mă iniţieze în acest sport şi să-mi ofere pe tavă măreţia Alpilor. Culmile lor zimţate, aroganţa lor minerală mă striviseră. Aceşti judecători de piatră nu au nicio indulgenţă; creştetele lor sunt totdeauna prea înalte, prea ascuţite, întregul munte este doar o pedeapsă administrată oamenilor de către natură spre a-i umili.”

Aflăm și povestea soților Steiner, Francesca, o femeie vitregită de frumusețea din tinerețe, îl convinge pe Jérome Steiner că frumusețea este o risipă. Cei doi consideră că frumoaselor urâțite de ei în moduri barbare li se face o foarte mare favoare. Mai presus de asta, cei doi cred că omenirii îi este adus în mare favor, lipsită fiind de femeile și bărbații frumoși.

„De ce frumoasele, domnilor? Pentru că, în ciuda celebrului adagiu, frumuseţea nu e o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru."
În celălalt plan, aflăm și povestea Mathildei. Psihiatru ce nu își iubește meseria, Mathilde face de gardă într-un spital din Paris când îl primește ca pacient pe Benjamin.
sursa
Femeia se regăsește oarecum în istorisirile lui, ba mai mult este pacientul pe care îl ascultă cu cel mai mult interes. Mathilde este incapabilă să aibă copii, iar logodnicul ei este un afemeiat care o înșeală cu oricine apucă, pe lângă faptul că ea se lasă pradă fanteziilor erotice pe care barbatul le are. Benjamin este imboldul și prilejul prin care Mathilde are ocazia să iasă dintr-o relație păguboasă, fără ca între cei doi să fie o relație amoroasă, cei doi trec de relația medic-pacient și ajung la aceea de confesor și persoană care s-a confesat.

Printre altele, Hoții de frumusețe este și o carte cu conținut ușor-explicit pe alocuri, dar propune și niște teme interesante. Oare dacă lumea ar fi lipsite de frumusețe, de oameni frumoși, ar exista mai puțină superficialitate?
Mie mi-a plăcut mult lectura, Pascal Bruckner nu m-a dezamăgit nici de această dată.

Voi ce citiți? Cum e în vacanță? Pe unde și ce studiați? :D

duminică, 14 august 2016

Am fost acolo - O săptămână în Italia

În doisprezece august s-a încheiat una dintre cele mai interesante experiențe ale mele, tabăra ecumenică din Loreto (Italia) și vizita la câteva obiective turistice și spirituale din această țară.
Pe acolo am surprins câteva cadre cu care mă mândresc, chiar dacă mândria nu este o virtute, sunt bucuroasă de munca mea și vreau să v-o împărtășesc prin intermediul fotografiilor. :)



Vederea de la geamul camerei în care am fost cazată. Era un așezământ de călugărițe, zidurile par desprinse dintr-un roman de-al lui Marquez, chiar dacă el era sud-american.


Centrul istoric al orășelului Loreto, în imagine se văd zidurile Bazilicii Casa Sfântă.


Zidurile masive și înalte ale centrului orașului, mi-au tăiat respirația.


Slujba ecumenică din Bazilica Santa Casa a fost o experiență de neuitat. Sonoritatea și arhitectura clădirii sunt impresionante.


Instantaneu surprins la una dintre Rugăciunile Luminii din campus. Ne-am rugat pentru unitate, sănătate și credință.


 Eliberare. Colega mea de cameră se bucura de priveliște.


Santa Casa pe timp de noapte. Interiorul și exteriorul sunt de-a dreptul grandioase, indiferent de noapte sau zi.



Intrarea în cimitirul eroilor din Loreto


Cimitirul

Steagurile din Campusul Ecumenic Ioan Paul al II lea, unde am avut activitățile



Peisaje din San Marino, am făcut un scurt popas și acolo.




Imagini cu fațada Bisericii Sfânta Iuliana și imagini din interior.


Bazilica Sfântul Anton din Padova. M-a amuzat că la intrarea în bazilică stătea un polițist vestimentar care nu permitea oamenilor prea descoperiți (cu pantaloni prea scurți sau în maieu) să intre în clădire. De altfel, fotografiatul în interior a fost interzis. O turistă s-a încăpățânat touși să filmeze , chiar dacă un paznic i-a făcut observație.
Lângă mormântul Sfântului Anton se strâng zilnic sute de pelerini din întreaga lume. Aceștia îl roagă pe Sfântul Anton să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Mărturie stau fotografiile cu bolnavii sau oamenii în nevoi pe care Sfântul Anton le primește lângă mormântul său.

Am rămas surprinsă de cele întâlnite în Italia, și sper să repet experiența, ba chiar să văd locuri noi. :)
Sfinte Anton, roagă-te pentru noi!

miercuri, 27 iulie 2016

Leapșa - Book Blogger Tag


Am primit acu câteva zile leapșa aceasta de la Madeline  și cum m-am luptat cu monștrii mei (niște problemuțe de sănătate) pe care îi voi doborî curând, sper, n-am apucat să scriu. Dar am revenit așa puțin pe aici, să știți că-s vie. :) 

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.

Nu suport ca o carte să fie mult prea lungă, cu mult prea multe volume care, uneori devin reundante. 
Nu îmi prea plac, de asemenea, nici edițiile foarte vechi care au scrisul acela foarte mărunt, mic, abia citibil. Nu am lupă și nici microscop... 
Începuturile plictisitoare, ei bine, știți, vreau să mă capitveze din primele pagini, dacă se poate. Nu să adorm după primele trei rânduri :D

2. Descrie locul tău perfect pentru citit.

Aproape oriunde. În pat, pe scaun, în balcon, o carte bună să fie, dar și liniște și chef. Mai nou am început să-mi pierd antrenamentul, poate că nici alegerile mele în materie de cărți n-au fost cele mai fericite în ultima vreme.

3. Trei confesiuni legate de cărți.

Uneori mi-aș dori ca oamenii din realitate să se muleze pe prototipurile personajelor din anumite cărți. Se poate? Nu?! Bine...

Mi-aș dori să am exemple concrete de adulți  care încă citesc prin zonă, dar e mai greu cu timpul și cheful de la o vârstă după ce îți pierzi antrenamentul

Aș vrea să am în comun cel puțin o carte citită cu fiecare persoană cu care îmi place să stau de vorbă. Se poate? Nu??? Nici asta???

4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

Nu țin minte să fi plâns vreodată în mod cert, poate acum ceva ani la Oscar și tanti roz. Cred că sunt puțin insensibilă.

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

Nu sunt pe noptieră, sunt pe raftul cu cărți, sunt vreo 4, dar nu ști câte voi reuși să citesc în total.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

Ciocolata și cola, de preferință cola cherry :D Sau apa și biscuiții.

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

Doar trei? Fie: Oscar și tanti roz, Eva Luna, Maitreyi. 

8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.



E și pe pagina de facebook a blogului, hi hi. 


9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.

Prietenii mei tăcuți.

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

Mă enervez când îmi spune cineva că trebuie să trăiesc mai mult și să citesc mai puțin. 

miercuri, 20 iulie 2016

Sonata Kreutzer - Lev Tolstoi


Încep cu o întrebare: vă plac marii clasici? Vă place literatura rusă?

Vă răspund și eu, încerc să-i descopăr, încerc să văd ce magii ascund clasicii ruși, europeni, americani și așa mai departe... dar am nevoie de exercițiul răbdării.

Sonata Kreutzer, de exemplu, este acel tip de lectură care pentru mine s-a terminat într-un fel de ... să-l numim, coadă de pește. Nu cred că am folosit cei mai fericiți termeni, dar nu știu cum să explic altfel finalul brusc și adevărurile apăsătoare de care m-am lovit în acestă nuvelă.

Sonata Kreutzer ne prezintă viața de familie așa cum n-ar trebui să fie ea, prezintă idealuri și vise destrămate dar și dezamăgirile pe care o căsnicie le poate cauza la cel mai înalt nivel. De asemena, nuvela pune în lumină condiția femeii, chiar dacă inițial suntem tentați să credem că este vorba de condiția femeii din secolul al XIX-lea, condiția descrisă în carte este încă actuală.

Orice bărbat simte faţă de orice femeie frumoasă ceea ce dumneavoastră numiţi dragoste.
Pozdnîşev, personajul principal, îi istorisește naratorului într-o călătorie cu trenul, istoria căsniciei lui nefericite. Discuția începe de la câteva dialoguri ce vizeză condiția femeii, pe care călătorii din compartimentul de tren le au în timpul călătoriei. Fiecare dintre ei susține o părere pe care diferite categorii umane o au: de la ideea conform căreia femeia trebuie ținută sub papuc, până la aceea ce prevede că într-o căsnicie trebuie să existe dragoste între soți, ca mariajul să meargă. 
Pozdnîşev a trăit câțiva ani alături de o soție pe care nu o iubea în adevăratul sens al cuvântului, pe lângă erotism nu exista nici cea mai mică înțelegere între ei. Cu toate acestea, cei doi au avut împreună patru sau cinci copii în primii ani de căsnicie, dar și anii aceștia presărați cu gelozii, probleme legate de sănătatea celor mici și alte feluri de neînțelegeri. 

sursa
Toate acestea sunt puse într-o oarecare măsură pe seama femeii, care este în nuvelă, dar și în opinia populară considerată a fi nucleul răului. Că doar prin Eva a intrat păcatul în lume, nu? (sper să simțiți ironia).


Femeile au făurit din ele însele o atât de puternică armă de acţiune asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta calm faţă de femei.

Momentul de maximă tensiune dintre Pozdnîșev și soția lui apare atunci când  se ivește ocazia ca femeia să interpreteze Sonata Kreutzer la pian, alături de un muzician. În mintea lui Pozdnișev se nasc tot felul de fantasme și presupuse infidelități pe care i le impută soției sale, ajungând chiar până la gestul extrem de a o înjunghia pe femeie cu un pumnal. Gestul îi va fi fatal soției, iar bărbatul va petrece câteva luni în închisoare, ca mai apoi să fie achitat pentru că și-a apărat onoarea. Apărarea onoarei a fost aspectul ce l-a scăpat de anii grei de închisoare.

Nuvela lui Tolstoi conturează o lume identică cu a noastră. O lume în care femeia este un obiect, un stimul pentru simțuri, fără a se pune accent pe valoarea sa umană. Pozdnîșev realizează toate aceste aspecte la câțiva ani după achitarea sentinței și își dă seama de modul barbar în care și-a ucis soția, mânat fiind de impuls. 

Drama personajului este accentuată de conștiința încărcată de fapta sa, nu pentru că și-a omorât soția neapărat (pentru că nu spune nicăieri că o iubea), ci pentru că s-a lăsat condus de impulsuri și a comis o crimă. Există o groază de lucruri în nuvela aceasta care m-au enervat, care m-au trăznit ca un fulger și mi-am dat seama că, fie și la diferență de mai bine de un secol, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Aș putea zice că au degenerat, acum femeia nu doar că e un stimul al simțurilor, dar a ajuns la cel mai grosolan nivel, unul de obiect, un corp slăbănog expus pe ecrane, afișe și panouri. 
Practic, femeia este dezumanizată și exploatată, iar ea, ca fraiera se complace. Oribil.

Voi ce mai citiți? Ce vă răscolește? Cum sunteți? 

joi, 7 iulie 2016

Mireasa tânără - Alessandro Baricco


Cum e să citești foarte multă vreme dintr-o carte din lipsă de timp? E ciudat, e frustrant, dar asta este. Am citit Mireasa tânără multă vreme și cu pauze lungi, dar acțiunea romanului mi-a rămas în minte. Are o acțiune simplă, lineară și misterioasă, chiar ușor revoltătoare.
Alessandro Baricco, e prima dată când citesc ceva scris de el, creionează în Mireasa tânără un calup de personaje bizare puse într-un context interesant. Personajele sunt fără o identitate precisă, acțiunea începe cu sosirea la casa Familiei a Miresei tinere, fata de optsprezece ani logodită cu Fiul absent.

Fata se mută în Italia, în casa Familiei în așteptarea soțului promis. Cu răbdare, este introdusă în tainele seducției de către Mamă și Fiică, află detalii despre familia prin alianță de la majordomul Modesto și de proprietara unui bordel, dar nu contenește să-l aștepte pe Fiu.
Din când în când, acasă sosesc diferite obiecte, ba chiar și doi berbeci, semn că fiul se va întoarce acasă, dar când? Asta a fost întrebarea mea pe tot parcursul cărții.



Speram să sosească odată Fiul, să îi aflu povestea, să văd cum se vor înțelege cei doi, cum se va reintegra în familie... dar speranțele nu mi-au fost împlinite.
În schimb, am cunoscut Familia. Niciunul dintre personaje, cu excepția majordomului Modesto, nu are nume, nici măcar Mireasa tânără. Toți au apelative precum: Tatăl, Mama, Fiica, Unchiul și fiecare personaj este foarte bine conturat pe parcursul cărții.
Unchiul doarme non-stop, dar se amestecă frecvent în rutina familiei cu vreo replică sau două înainte de a cădea iar într-un somn aproape constant. Mama, o femeie frumoasă, cu o istorie de cuceritoare a bărbaților este cea care o va iniția, împreună cu Fiica șchioapă și nemăritabilă, pe Tânăra mireasă în tainele sexualității și ale descoperirii sinelui.

"Cu cât brațele merg înapoi, cu atât sânii sunt împinși în față și spatele se arcuiește (..) E poziția în care o femeie simte plăcerea, conform fanteziei destul de limitate a bărbaților."

Despre autor

ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale și două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin. A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie  și a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Oceano mare, Mătase, City , Senza sangue, Questa storia , Emaus, Mr Gwyn , De trei ori în zori  şi Mireasa tânără (La Sposa giovane, 2015; Humanitas Fiction, 2016) A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1, Barnum 2 , Next  și Barbarii. De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului numit 1900, și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal“, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei și publicul larg. După experiența din radio și televiziune, a înființat la Torino o școală dedicată tehnicilor narative, purtând numele „Pickwick“, în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.


Să vă spun părerea mea

Din punct de vedere al construcției, romanul e foarte bun, suspansul și tentele erotice ușor incerte adaugă un plus de valoare cărții. Tehnica narativă este foarte interesantă, din când în când, fără să fie prea ușor de observat, naratorul se transpune în pielea personajelor, ba chiar ne împărtășește câte ceva din tainele meseriei de scriitor

"miezul problemei constă în neputința mea de a înțelge cine sunt."

Aș da o grămadă de interpretări acestui text al lui Baricco, de la Fiul mult așteptat, care pentru mine are o tentă ușor creștină, până la obiceiurile obsesive ale familiei în jurul mesei, sau erotismul inhibat de bunică, dar exhibat de Mama, pe care Tânăra mireasă îl are.. totul este un fel de carusel bizar învârtit în o sută nouăzeci și ceva de pagini.
Scriitorul Radu Paraschivescu numește stilul scriitoricesc al lui Baricco drept un cameleonism literar, apelativ lesne de înțeles, dacă vorbim despre ușurința cu care autorul se transpune în pielea diferitor personaje.

În încheiere vă lansez și vouă întrebarea: se întoarce Fiul acasă? Rămâne să aflați citind cartea.


vineri, 10 iunie 2016

un zâmbet durează două secunde



Aveți și voi zile mai proaste, în care sunteți abătuți, chiar dacă nu știți sigur de ce?!
Împărțeam azi programe înainte de începerea unui concert de muzică evreiască. Lume agitată și cam grăbită să intre la spectacol. În fine, eu la fel de neliniștită cu brațele doldora de caiete program, să le țin bine în timp ce le împart.
Le dădeam în treacăt și îmi vedeam de ale mele, până când m-am gândit, ce ar fi, oare, să zâmbesc și să le spun câte ceva oamenilor?!
Și așa am făcut! Am zâmbit și am făcut contact vizual cu fiecare persoană cărei i-am dat program.Ba chiar le-am urat audiție plăcută! Ei, amabili, mi-au întors zâmbetele, unele persoane mi-au zâmbit cu o căldură de zece ori mai mare.
Vârstnicii, în general, au fost mult mai receptivi la zâmbetul meu și s-au arătat foarte încântați de ospitalitate. Mulți dintre ei mi-au zâmbit larg și au mulțumit încântați în timp ce intrau.

Am realizat azi un lucru foarte important, că zâmbetul se propagă, la fel și buna-dispoziție.
La fel cum un bebluș îți va zâmbi când tu ridici ușor colțurile gurii, o va face și un adult, fie el cât de grăbit o fi. Un zâmbet cald poate durează doar două secunde, dar poți să-l ții minte și-o viață.