sâmbătă, 9 mai 2015

Pledoarie amintirilor din vremuri de calm și bine - la bunici



E florar deja. Da, luna florilor, un aprilie mai cald, un aprilie mai verde, un aprilie mai calm.
Temperaturile s-au ridicat. Cineva spune că din luna mai poți deja să dormi afară, asta dacă este îndeajuns de cald. Zicea că în lunile care nu au litera "r" se poate dormi afară, în general, fără să riști să răcești.
Iubesc vremea caldă, la fel cum iubesc oamenii calzi, sinceri și glumeți.
Ultimele trei adjective descriu perfect oamenii de la țară, mai ales bunicii.

Bunicii te învață multe lucruri, fără să vrea neapărat.
Am învățat de la ai mei că mâncarea e mai bună după ce ai muncit toată ziua pe afară, că pisicul și cățelul îți pot fi tovarăși incredibili, mai ales la golit farfuria.

Tot ei m-au învățat, treptat, să deosebesc nucul de dud. Dudelor li se zice la noi fragi, fructele sunt foarte asemănătoare și dacă sunt coapte bine și te murdărești de sucul lor rămâi bine pătat pe mâni.
La fel se întâmplă și cu nucile, dacă spargi coaja verde cu un bolovan, sucul ce iese te pătează pe mâni, și cu mâinile murdare poți să le dovedești părinților, când vin să te ia acasă, că ai fost intr-adevăr harnic.
Bunicii, dragii de ei, oricum vor zice că ești cumințenia de pe lume, că ai hrănit găinile așa cum ți-au cerut și, mai important, nu ți-a fost teamă de gâscan când ai adunat gâștele de pe uliță. Când tu de fapt ai ales să te plimbi pe imaș cu cățelul și ai reușit să zburătăcești cam tot ce are pene și aripi de prin curte în timp ce căutai ouăle prin cuibarele din fân.
Și să nu mai spun de momentul acela riscant când vin vacile, iar eu, ca și copil mă ascundeam în fundul casei ca să nu dau ochii cu Mândraia și Joiana. Îmi plăcea laptele la nebunie, dar simțeam că nu e o legătură prea strânsă între mine și văcuțe. Cu toate acestea, împreună cu toate pisicile din curte o asistam pe bunica în poiată în timp ce mulgea vaca. Pisicile mirolăind a foame, iar eu privind curioasă procesul acela complicat - mulsul vacii.
Aud că sunt copii care au fost păcăliți de văcuța mov din reclama la ciocolată. Eu sunt binecuvântată cu bunici la țară, știu cum arată o vacă, o gâscă, un șoarece sau o rață. Și, foarte important, știu deosebi dudul de nuc și cireșul de vișin. Cireșul știu să-l deosebesc de vișin după gustul fructelor. Cireșele sunt ducli, pe când vișinele sunt cărnoase, acrrrrrre și de un roșu sângeriu. Soiul ală din nila bunicilor e parcă atât de acru că nici viermii nu-l mănâncă, dar era mereu o provocare să le mănânci fără să te strâmbi. Țin minte că mereu spărgeam fructul, îl rupeam în două și mă uitam atentă de tot după posibilii musafiri. Câte perechi de cercei din vișine și cireșe am purtat eu în copilărie. Da, se asortau incredibil de bine cu rochița vaporoasă, codițele împletite, picioarele colbuite și genunchii juliți.

Nu eram noi mulți la o casă, dar când se știa că vreun nepot e la bunici, venea și-al doilea la țară, venea și-al treilea și uite așa se umplea ulița de zumzete.

Eram fascinată de fântână, flori și cai, Fluturii mă speriau.
Fântâna însemna răcoare, fântâna îmi provoca frică. Mă uitam în ea și vedeam un hău răcoros, întunecat și, mai important, auzeam ecoul.
O vecină mă speria adesea, pe mine și pe nepoatele ei. Spunea să nu ne uităm în fântână că vine Mama Apii și ne trage în ea.
Bunica nici nu se băga, dar nici nu aproba povestea despre Mama Apii. Îmi imaginam creatura asta fantastică de fiecare dată când mergeam cu bunica după apă. Era cumva ca un duh, ca o femeie răutăcioasă, care trage copiii în fântâni, în special pe fete, și îi face copiii ei. Nu-i omoară, dar îi
ține captivi în întunecimea celor 20-30 de metri ai fântânii și îi face pruncii ei.
Fântâna noastră n-avea cumpănă, avea un trunchi de copac pus orizontal pe niște țevi de fier, înfășurat într-un lanț și cu două roți mari la margini. De lanț era prinsă o găleată care era azvârlită în fântână și de zece ori pe zi. O adevărată artă să ridici găleata fără să verși apa.
Și când găleata lovea suprafața apei din fântănă, Mama Apii striga din toți rărunchii odată cu clinchetul apei,
Acum sunt mare și pot vorbi despre acele vremuri cu luciditate. Atunci nu conștientizam, atunci doar trăiam, n-aveam timp de meditat. Analizam totul în jur, eram reticentă și preferam să privesc, să admir, și să caut.

Vorbesc aici de amintiri amestecate, din casa părintească a tatălui și din cea a mamei. Nu are rost să le separ, toate sunt incredibil de prețioase, iar bunicii mei sunt toți trei, cei pe care-i am, o pildă pentru mine.

Nu vă faceți griji bunicilor, sunt mare acum, iar anii pe care-i purtați demni în spate parcă vă apleacă prea greu că să mă aveți și pe mine în grijă.

(surse foto: weheartit.com)

2 comentarii:

  1. Amintirile de la bunici imi sunt si mie cele maidragi. Esti norocoasa ca te bucuri inca de prezenta lor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aveam aproape trei ani. Mi-aduc aminte cum priveam, cu năsucul lipit de geamul de la fereastră, cum tăia tata, cu lopata, pârtie, în mormanul de zăpadă troienit de crivăţ, taman în mijlocul drumului. Ca să se mai încălzească, lăsa lopata sprijinită de gard şi intra în casă. Cum mă zărea călare pe prichiciul ferestrei, mă certa cu blândeţe, adică să intru fuga sub plapumă, că e rece la geam, dar i-aş fi spus că, dacă trece Moş Crăciun cu sacul pe uliţă în sus şi nu-l vede nimeni, cine să-i mai dea fuga dinainte şi să-l invite în casă? Dar, cum tata nu avea timp de mine, nu-l mai întrebam nimic. Fugeam sub plapumă unde îmi ascundeam năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase acum pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă odată când vine Moşul cu sania trasă de cai albi ca neaua şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu că mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei că m-au găsit, o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă, pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.
    - Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania! Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei, de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, acolo...
    P.S. Da! Amintirile cu bunici sunt întotdeauna demne de pana unui Ionel Teodoreanu din neuitatele cărți despre „La Medeleni”. Cine n-a avut bunici la țară nu pot fi fermecați de aceste povești cu ei, și nici nu vor realiza ce minunăție reprezentau gutuile înșirate la fereastra odăiței unde se primeau musafirii. Se pare căfarmecul poveștilor cât și taina scrierii tale, de acolo vine!

    RăspundețiȘtergere

Adaugă un comentariu. Nu uita de bunul simț ;)